Bunicu Misu

Nu imi amintesc vreodata sa se fi uitat la mine altfel decat zambind din ochi. Cu o bucurie si o dragoste pe care am mai intalnit-o apoi in viata si la altii, dar niciodata asa de constanta si de prezenta. Am avut mereu impresia ca a adus asta cu el din Maramuresul unde a crescut, din padurile de acolo si din gradina lui imensa de pe malul Izei, din ochii mamei sale pe care noi o numeam Bunica Mica.

In copilaria mea, noi doi aveam un program zilnic numai al nostru. Nu era nimic prestabilit, stiam doar ca pret de cateva ceasuri mergem undeva doar noi doi. La plimbare, la cinema, in vizita la prieteni de familie, la muzeu, la strand, ceva gaseam noi ce sa facem in fiecare zi, si alegerea venea intotdeauna spontan din partea amandurora, fara sa fie vreodata nevoie de negocieri.  Cateodata ne plimbam aiurea pe pietonala sau pe stradutele din centru, mai intram intr-o biserica in care el se aseza pe banca si eu il intrebam despre cum il cheama pe fiecare sfant in parte, ne mai opream la o inghetata sau la un suc La Nuiele.  Era atata calm in momentele astea, aveam atata spatiu si atata timp si se parea ca nu ar exista griji pe lumea asta. Povesteam despre orice fel de lucru si taceam mult, zeci si zeci de minute zilnice de tacere si de liniste sufleteasca. Si cand eram adolescenta si viata devenise un tumult prea greu de transpus in cuvinte, era destul sa imi plec putin capul pe pieptul lui si totul reintra in normal. Am crescut asa, cu acest atasament sigur si cu aceasta liniste sufleteasca pe care am avut-o mereu cu mine pana in ziua cand s-a dus dincolo, intr-o noapte de primavara frumoasa si cruda in care am reusit sa ma despart de el si sa il las sa plece.

S-a nascut in Biserica Alba, sat romanesc situat in actuala Ucraina. Cand era bebelus a fost scapat din brate de femeia care il ingrijea pe cand parintii erau la camp si lovindu-se la cap, a intrat in ceea ce noi acum numim moarte clinica sau coma profunda, astfel incat fusese declarat mort. Lumea venise deja la priveghi dar mama lui Maria se ruga cu lacrimi in camaruta ei, si in disperarea in care era, a facut Maicii Domnului niste promisiuni mari ca sa ii salveze copilul. Promisiuni mari pe care le-a tinut cu eforturi supraomenesti si multa smerenie pana la 93 de ani cand Domnul a chemat-o la El. Pentru ca dupa aceasta rugaciune copilasul ei si-a revenit in cateva clipe si pentru ca asa era obiceiul, a fost pe loc rebotezat cu numele de Mihai. (Culmea e ca in timpul vietii si-a schimbat de doua ori si numele de familie, o data cand au primit nume unguresc Kokenejdi si inca o data cand fiul sau fiind in clasa I nu reusea sa isi scrie acel nume complicat si enervat de situatie a hotarit sa isi schimbe din nou numele intr-unul simplu, romanesc si maramuresenesc. Si asa neamul nostru a devenit neam de Popi)

 

A cunoscut-o pe bunica mea Melania la un „bal” in Baia de Aries, si se spune ca a fost dragoste la prima vedere. Mi-a povestit acum cativa ani sora bunicii, ei erau prea discreti si modesti pentru a vorbi prea mult despre ei.  El era inginer silvic in delegatie in Apuseni, pe vremea cand macar padurile erau protejate. A intampinat oaresce dificultati in a ii cere mana deoarece era considerat batran pentru ea la cei 27 de ani ai lui fata de cei 16 ai alesei sale. Pana la urma logodna s-a concretizat si au stabilit data nuntii. In ziua dinaintea celei in care trebuiau sa se casatoreasca, pe cand foile de prajituri erau intinse si purcelusii de lapte erau fenzadati, mirele care trebuia sa vina de la Bucuresti cu invoire pentru nunta, nu a mai aparut si nu s-a mai stiut nimic despre el timp de cateva luni. Pe bunica o compatimea tot satul, deja umbla vorba ca a fost pacalita si ca el probabil  are deja alta familie pe la el prin Maramures. Melaniei nu i-au mers insa la suflet aceste vorbe si s-a apucat de post si rugaciune. Peste 40 de zile la usa a aparut Mihai, slab si nebarbierit, cu o tristete pe chip pe care inainte nu o avusese. Fusese confundat de securitate cu un alt Pop Mihai, tot fost Kukenejdi exact ca el, dizident a carui urma o pierdusera de mult (http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/avisovan/docs/cap11.htm)

Ridicat pe loc din tren, arestat si retinut la interogatorii nesfarsite pana in ziua cand a reusit in sfarsit sa demonstreze ca nu este cel cautat de ei.  Ziua cand a aparut la poarta Melaniei si lucrurile au reintrat pe fagasul lor firesc. In scurt timp a aparut Liviu-Mihai, singurul lor copil iubit si preaiubit care a copilarit in frumosii Apuseni intre oameni harnici si ospitalieri. S-au mutat apoi in Oradea si au trait impreuna o viata lunga si frumoasa, cu mult bun simt, cu casa mereu plina de prieteni, cu deschidere si respect fata de toata lumea. Mi-i amintesc impreuna, la cafea sau la remi la masa din hol, niciodata despartiti dar foarte discreti in manifestarile lor de afectiune, ca si cum acestea ar fi fost inutile intr-o casa in care dragostea era substanta din care era plamadit si tesut totul.  Atunci cand el vorbea despre sotia lui nu avea de spus decat cuvinte bune, tin minte perfect cat de cu tact i-a luat apararea de fiecare data cand eu mai intram in conflict cu bunica si ii ceream parerea lui „de barbat”. Mi-l amintesc in mii si mii de momente, toate frumoase si toate blande: in semi-obscuritatea din camera cu glassvant unde asculta pe ascuns Europa Libera, pe aleea din fata blocului pe care ma astepta de atatea ori cand eu in ultimul moment ma decideam ca vreau sa dorm la bunici si ii sunam cu noaptea in cap sa ii anunt ca vin, luandu-si incet pardesiul si palaria din cuier ca sa iasa la plimbare.

Se intelege limpede ca pe bunicu Misu l-am iubit cel mai mult, inca de cand eram copil. Asa de mult incat nu mai imi incapeam in suflet cateodata si din cand in cand imi intrerupeam joaca sau temele si trebuia sa fug sa il imbratisez. Asa de mult incat il port mereu in inima mea, neintrerupt.

Publicitate

Filmele vietii (Part 1: 18-35 ani)

A fost o vreme cand am vazut foarte multe filme. Timpul a devenit tot mai pretios si filmele tot mai putine si mai atent alese. Astea sunt filmele care au ramas cu mine si care, prin ceea ce spun sau ceea ce sugereaza vorbesc oarecum si despre viata mea. Sa zicem filmele mele preferate, alese dupa suflet, pentru ca dupa alte criterii, dupa minte sau dupa placere ar fi cu totul alte liste, care ar include neaparat si Kill Bill, si American Beauty, si Ostrov si Dancer in the Dark si multe altele. Astept si listele voastre, daca aveti.

 

Despre asumare in 2014

A asuma inseamna „a lua asupra sa”, si etimologic vorbind inseamna de fapt „a trage in sus” si este legat de sarbatoarea din 15 august  „L’Assunzione /Mutarea la cer a Maicii Domnului” („Adormirea Maicii Domnului). Chiar daca semnificatia originara s-a pierdut o data cu laicizarea, componenta fundamentala a sensului „asumarii” a ramas neatinsa. Noi il folosim in sensul de responsabilizare, si e destul de bine si atat, dar intotdeauna am avut senzatia ca inseamna mai mult.

Sa iti asumi o actiune inseamna nu numai sa ii accepti toate consecintele banuite sau nu, ci si sa afirmi alegerea facuta ca fiind voita, rationala si in principiu, buna, cel putin din anumite privinte. Sa iti asumi o actiune negativa stiind-o ca atare inseamna de fapt sa iti afirmi propria inconstienta si faptul ca din motive de neputinta si slabiciune in acel moment nu esti in stare sa alegi bine.  Si asta se intampla, chiar si la case mai mari. 🙂

Anticiparea are bineinteles limitele ei. Pana si in momentul in care iti asumi sa iti cumperi o planta, trebuie sa te gandesti deja la cine o va uda cand esti in delegatie, dar iti asumi si posibilitatea ca poate nu vei sti sa o ingrijesti cum trebuie. Iti pui in acel gest initial cea mai buna intentie, cea mai buna energie de care dispui, incredintat ca un inceput bun este esential. Altfel, daca ai da curs tuturor grijilor, aceastea cu siguranta te-ar invinge de fiecare data, si nimeni nu ar mai intreprinde nimic.

Spun: eu mi-am asumat oamenii pe care ii iubesc. Cum adica? Adica mi-am asumat sa contribui cu cat pot eu la binele lor. Sa incerc sa nu le pricinuiesc suparare. Sa nu ii mint. Sa nu ii agresez. Sa le raspund. Ma rog pentru mine, ma rog si pentru ei. Ne rugam pana si pentru cei morti, pentru ca pe undeva intuim ca la un nivel sau altul putem face ceva unul pentru celalalt chiar si cand circumstantele par potrivnice.  Are o lungime de unda mai mare decat un simplu gand pozitiv, prin simplu fapt ca este vorba despre un transfer cu directionare la sursa. Chiar si in 2014, functioneaza perfect. 🙂

Cand sunt obosita si coplesita de tristete sau de vinovatie, exista totusi ceva care ma „trage in sus”, sa stiu ca Cineva m-a asumat complet, chiar si asa, acolo pe cruce, fara sa carteasca.

Cerul si marea sau viata fara subiect

Vine o zi, vine o vreme cand subiectul propozitiei nu mai este „eu”. Oamenii incep sa traiasca in ziua aceea binecuvantata. Renuntarea la sine nu este un concept indepartat si chinuitor, nu este o operatie pe cord deschis, ci dimpotriva, o enorma eliberare si bucurie. Viata nu iti sta impotriva, nu este maligna atunci cand iti cere schimbarea,  nu vrea sa renunti la individualitatea ta.  Vrea doar sa te vindeci. Stii cine esti si in ce crezi. Este destul. Poti sa incepi sa navighezi. 🙂

Asa mi s-a parut intotdeauna: cerul cu marea iti transmit cel mai evident si direct modul in care sa traiesti in lume. Sa ai mereu in fata imensitatea. Sa te bucuri ca ti s-a dat sa faci parte din asa ceva.  Sa iti recunosti cu adevarat fragilitatea. Sa tragi aer adanc in plamani, sa te lasi ars de soare si de sare si de vant. Sa te umpli de frumusete si sa uiti de tine. Sa intelegi cat esti de liber. Sa te abandonezi Lui Dumnezeu, pentru ca esti total dependent de El si deloc de nimic altceva. Puntea, catargele, fie ele cat de bine construite sunt doar niste aschiute, orice putere a noastra, orice control e o iluzie.

Neavand putere, nu suntem luptatori.  Si cu ce sa luptam daca nu suntem in eroare si in iluzie?  Suntem creatori, si ne implinim in daruire si creatie. Asa suntem facuti. Pentru ca suntem mai multi, ne este dat si sa comunicam, sa colaboram, „sa ne silim spre fapte bune” cum se spune. Armele noastre sunt penita si pensula, puterile noastre sunt mana care mangaie si ochii care inteleg . Unde nu se creeaza impreuna se moare luptand.

Doamne daruieste-ne Tu pacea Ta netrecatoare in mijlocul toate valurile si in toate furtunile ! Caci ale Tale sunt toate, a Ta este Imparatia si Puterea si Slava !

Mostenire de familie

„Questa casa e aperta al sole, al vento e agli amici.” Asa scrie pe piatra de temelie cumparata de la Roma pentru  o casa… inca nematerializata.

Pia a fost matusa mea de la Cluj de care ne e tare dor. Cat timp a trait, toata lumea a putut sa o viziteze oricand si a primit o mancare calda si o vorba buna. Si eu si tata am studentit in Cluj si de fiecare data cand nu aveam bani, cand eram tristi, obositi, cand afara era prea de mult timp ceata si ploaie, mergeam la Pia. Niciodata nu eram numai noi. La Pia stateau vecinele la cafea, vecinele tinere veneau dupa retete, postasul statea cate o ora „de povesti”, pana si muncitorii care vopseau blocul au primit cafea si prajituri prin  geam. La Pia veneau cunostiinte din toata tara sa se cazeze cand aveau pe cineva la spital. Vorba ei, era ca „la pensiune”. La inmormantarea am plans cu totii. A fost putin ce a facut ea oare?

M-am gandit multi ani si asta e mostenirea mea de dus mai departe. Nu am mostenit nici pamant nici case de la oamenii pe care i-am iubit cel mai mult. Am mostenit o bucurie instinctiva, copilareasca de a ma intalni cu celalalt. O usa si o fereastra deschisa. Cand am de-a face cu oameni foarte diferiti si complicati ma cam speriu si ma agit cam tare ce-i drept,  ca nu prea inteleg si nu stiu sa reactionez, tot numa’ dau din stangu-n-dreptu’. Cu cei care au insa sufletul asemanator, cu ceilalti hobiti, nu avem nicio problema vreodata pe lumea asta, nici macar nu trebuie sa ne vedem des, ca toate raman la fel din prima clipa pana la sfarsit. Va stiti voi care sunteti, si-apoi nu-i rau ca undeva pe lume sa fie cineva care va primeste la orice ora cu drag si cu zambet. Poate nu si cu atatea bunatati ca Pia, dar se iarta, e alta generatie  :)))

Flacara din mijlocul ghetii

 “Tu ai topit pacatele mele precum gheata.”

Fericitul Augustin

Toate momentele cheie ale vietii mele au avut un singur scop: a parasi mandria. Mandria aia care nu e orgoliu sau vanitate, si astea, dar mult mai mult. Am inteles, lectie dupa lectie, cat de amplu si cat de profund in fiinta si-a intins mandria radacinile. Vad ca ea s-a furisat si s-a calcifiat acolo in cea mai ascunsa camara din inima mea, unde bisturiul nu a ajuns inca.

Vad zilnic oameni care au inteles multe la nivel intelectual, si se lasa cuprinsi in dinamici relationale meschine, perverse, de joasa speta. Vad dezbinari si suferinte care ar putea sa dispara intro clipa daca fiecare ar avea un moment de luciditate si ar fi deschis chiar si fata de vai, propria neputinta care pana la urma il face doar sa fie ca toti ceilalti. Vad oameni care evita cu orice pret esecul din cauza mandriei, prefera “sa se sacrifice” numai ca sa isi mentina o imagine de sine falsa si trufasa.  Se agata de o iluzie. Vad atitudinea oamenilor din cafenele, barbiile inaltate, ochii bulbucati si impietriti care nu mai lasa loc vietii. Toti “stiu ce vor” “au dreptate”  si “sunt corecti” dar au inima rece, si asta ii face niste tirani. Le recunosc pe toate pentru ca si eu sunt vinovata de toate.

Am vazut si oameni smeriti. Unul dintre ei mi-a zis: “Tu nu te crezi in stare sa faci bine cu adevarat si sa fii fericita din cauza ca esti mandra.” N-am inteles, credeam ca sa nu ai pareri inalte de sine e bine.

Am inteles incet, in ritmul meu retrograd, in timp ce anii treceau. Insemna: “Nu lasi pe Dumnezeu sa lucreze, te opui. Crezi ca stii lucruri, crezi ca daca esti precauta esti inteleapta, ca tu trebuie sa decizi corect. Habar nu ai. Viata nu se traieste dupa tine, ci tu devii si cresti prin ce iti da ea. Blocajele tale nu sunt de la Dumnezeu ci de la tot ce sta impotriva lucrarii Lui.” Am spus:  Ia-mi Doamne mandria si arunc-o in pustie, ca eu nu am ce sa fac cu ea!

N-am indraznit sa vorbesc despre Duhul Sfant prea mult, nu stiam ce inseamna lucrarea aceasta. Era ceva mult prea abstract pentru mine. Tot din cauza mandriei. Pai Duhul Sfant asta inseamna, smerenia, dragostea care dezpietreste inima! Pai atunci, daca despre asta e vorba, chiar ca merita o viata intreaga atunci si sa astepti, si sa lupti si sa iti accepti suferintele. Ma bucur mult ca inteleg acum asta. Sa ni se adune tot cugetul si toata speranta in aceasta dorinta si stradanie de a dobindi Duhul Sfant. Si atunci ne vom odihni.

Distanta nu exista

Distanta nu se creeaza, distanta se imagineaza. Ea nu este ceva real, obiectiv. Ea este atribuita de mentalul fiecaruia. In spatiul distantei imaginare se edifica apoi toate barierele. Conflictele noastre, fricile, rusinile, limitele gandirii, mandria,lenea, una mai semeata ca alta care se aseaza intre noi si El. Ele sunt insa constructii de fum si se evapora la o suflare de Spirit Sfant. Nefiind reale, nu au nicio putere.

Ce distanta sa fie intre tine si cel care iti spala picioarele si le sterge cu haina sa in afara de cea pe care o instaurezi tu? Ce distanta sa fie intre tine si copilasul nevinovat di iesle decat incapacitatea ta de a iubi?  Ce distanta sa fie intre tine si omul dezbracat si scuipat, sangerand in fata ta care chiar si in acel moment in viata lui se roaga pentru tine, decat impietrirea inimii tale?

Daca ati simtit vreodata cu ce dragoste va iubeste Cel care s-a nascut ca sa moara pentru voi, daca ati avea vreodata un moment de har in care sa simtiti dragostea asta, nu ati mai putea sa o uitati niciodata. Cine ne va putea pe noi desparti de dragostea lui Cristos?

Noi ne apropiem si ne departam mereu de aceasta Dragoste care nu oscileaza, care Este prezenta oricand, oriunde, de la inceputul veacurilor. Noi facem parte din Trupul lui Cristos, ne impartasim din El, noi suntem  Biserica lui Cristos. El in noi si noi in El. Prietenii nostri cei mai buni sunt sfintii, tatal nostru este Dumnezeu Tatal, mama noastra este Maria.

Ce treaba mai avem noi in afara de sa ne iubim unii pe altii?

” Credinta mea este credinta Bisericii. Speranta nu mai vine demult din proprie initiativa.Iubirea mea pentru Cristos nu mai este o iubire care vine de la mine. Mi se pare ca nu mai am nimic, absolut nimic personal. Dar tot ceea ce inca mai am, imi vine de la Sfanta Biserica. Sf. Fecioara este aici, in Biserica.Ea este cea dintai din Biserica.Este mama tuturor fiilor lui Dumnezeu. Ea este mereu de fata.” ( cuvintele unei femei chinuite)

Gradinile celor blanzi

Am mai povestit aici cu cativa ani in urma despre cele mai frumoase pe care le-am intalnit  (https://dintrosuflare.wordpress.com/2009/09/02/sfinte-micute-din-gradina-maicii-domnului) . La lista asta s-au mai adaugat cateva persoane, de data asta si barbati 🙂 Tot cu gradini, tot grijulii si tot nemaivazuti de speciali. Oameni mici care stau pe banci si zambesc, care nu isi dau importanta prea mare si care nu stiu sa zica nici un cuvant despre reincarnare . Poate mai spun despre viata lor , poate despre cei lor dragi iti mai povestesc cate ceva dar ce e cert este ca te primesc cu receptivitate si cu umilinta. Mereu, si la doua noaptea. Sa ii numesc.

Prima, Armandina. Are sase copii, si despre ei am mai scris atunci cand i-am cunoscut. (https://dintrosuflare.wordpress.com/2009/11/03/8-sau-9/) Armandina e meridionala, e ” sudista” si se vede pe relaxare. Si pe temperament. Are o gradina plina de copii si nu e niciodata stresata. Nu stie cum se face. Tine ospete, canta melodii din desenele lui Disney , fumeaza pipa pe terasa si lucreaza in gradina in  draci. Asa ” se descarca cand e nervoasa”. Conduce un ditamai microbuzul in  care incap toti pruncii chiar si intinsi de somn, ii duce peste tot unde poate la mare, la lac, in parcuri. Si culmea, mai ia cu ea si copii vecinilor, a prietenilor, cu cat mai multi cu atat mai bine. Spune despre sine ca nu a evoluat spiritual pentru ca nu a avut vreme. Cred ca am avut maxima dreptate sa o contrazic.

Dupa Armandina l-am intalnit pe Sergio.  E batran dar nu se vede si nu se simte.  El nu are o gradina ci o terasa plina cu copacei, plante aromatica si flori. Ca si orice roman respectabil. De ele s-a ingrijit timp de 50 de ani sotia lui care acum nu mai este acolo. Timp de cativa ani dupa moartea ei totul a ramas in paragina. Casa era goala si intunecata. El aproape ca nici nu mai dadea pe acasa, prefera sa isi faca de lucru pe la rude sau prin oras. Apoi, incet incet, Sergio a luat grebla si sapaliga, a cumparat pamant, a cumparat seminte si a inceput sa se ingrijeasca de plante. Asa stangaci ca un barbat care nu a mai facut niciodata asa ceva. Eu am stat in gazda la el. Din prima zi m-am simtit acasa. Se interesa de ale mele, imi facea mici bucurii in fiecare zi. Sper ca si eu lui.

Apoi imediat, Stefano. Stefano e poate unul din cei mai frumosi barbati pe care i-am vazut. Si fizic. Are 40 de ani si pare ca ar avea maxim 30. Stefano a fost un adolescent rebel, a experimentat tot ce se putea experimenta si apoi a fost lovit de trasnet. Nu la propriu. Acum Stefano e calugar franciscan. Locuieste in cel mai frumos loc din lume, intr-o gradina de unde se vede de jur imprejur toata Roma cu forumul la picioare. Alearga sa te intampine pe coridoarele manastirii si se bucura atat de tare cand te vede, incat nu mai iti ramane nici o aparare. Stefano e tanar si sta cu tinerii. Ii asculta, le gaseste joburi, le gaseste case, ii ajuta sa se lase de droguri, sta cu ei de povesti la un vin in curtea manastirii. Stefano are de dus greutatea vietii pe care a ales-o. Nici o zi nu este usoara. Cu toate astea este ceea ce noi numim un om fericit. Si nu se poate sa fii fericit fara „cu toate ca” „in ciuda a” ,”in pofida”, „chiar daca”/ .

Sunt un zero :)

Intr-un articol am citit „Eu inca nu m-am facut calugar, dar am vazut calugari. Iertati-ma, fratilor!”

Am rezonat cu fraza asta pentru ca insumeaza cam ce traiesc acum. La mine e asa insa din pacate” Eu nu m-am facut inca crestin, dar am vazut crestini”

Ani de zile trec inainte ca sa stii cine si ce esti tu. Te separi din start, fara dificultate de ceea ce iti este evident ca „nu vrei sa fii” : oportunist, comunist, microbist, consumist. Iti dai seama ca nu ai urechi pentru ce spune vantul modei si al societatii moderne pentru ca pur si simplu nu esti „buricul pamantului” nu esti „o femeie fatala” nu esti „o femeie puternica”, nu esti „o rebela fara cauza'” , vreo „militanta” ,  nu esti nimic din toate astea.

Privesti altfel, la viata si la ganduri,la actiuni si la cuvinte. Vezi care iti sunt motivatiile. Ai vrea sa te lepezi de toate. De dragostea de bani, de gelozie, de  manie/furie, de invidie, de lene, de lacomie, de plictis, de vana gloria, de orgoliu. Ai vrea, dar nu poti sa faci din viata o lupta continua.

Vezi ca mintea te tradeaza la fiecare pas, si ca ideile si revelatiile tale cateodata nu au un termen de valabilitate mai lung de 14 zile.  Vezi ca afectele iti sunt destul de instabile si de capricioase si nici cu ele nu vrei sa te identifici. Nu cu sentimentele, nu cu emotiile , nu cu gandurile. Poate cu constiinta dar cateodata ti se pare ca ea este prea dura cu tine.

Am zis: sa ma identific cu dorinta mea de adevar si tanjirea mea dupa Dumnezeu. Sunt slabe, altele mai greoaie si cu radacini puternice le insabuse si le strivesc. Nu am cu ce ma ridica de sub ele singura. Dar in fiecare zi, in aceasta relatie vie in care am intrat, vad cat de putin trebuie sa pun eu, si cat de mult primesc.

Ani de zile totul s-a petrecut la nivel mental.Nimic nu a ajuns in profunzime. A trebuit sa ma uit si acolo, nu mi-a placut deloc deloc ce am gasit. Mi-a fost scarba chiar, dar am nadajduit ca nu sunt abandonata mie insumi si voi iesi la liman.

Am avut momente de har, de bucurie, de pace, de fericire, de comuniune. Au disparut insa la primul gand si mi-a parut tare rau dupa ele. Mi le-am amintit insa mereu. Nu a mai fost niciodata la fel de trist si de fara sens ca si inaintea lor. Le-am asteptat, si cateodata au revenit.

Rugaciunea inimii insa iti aduce o bucurie care ramane cu tine. Tu ridici doar un mic gand fara forta si il cauti pe Cristos. El coboara si te priveste si in reflectia aceea delicata intelegi si cine esti. In aceasta relatie, incepi sa existi, sa nu mai fii impartit in o mie si una de ganduri de nevoi de necesitati de dorinte si suferinte. Uiti de ele pentru ca de acum existi in cadrul acestei unei relatii de iubire. Te confunzi cu ea si iti aduce inapoi tot ceea ce esti tu cu adevarat.Vezi ca si daca tu ti-ai pierdut inocenta si lumina initiala, ea a fost salvata si pusa de-o parte, si a ramas intacta.

Asa ca , la 29 de ani asta sunt. Zero. 🙂 Da un zero plin.

Cine sta pe tron?

Ce cauta mintea ta?

Cauta ea adevarul inainte de toate?

Ce cauta inima ta?

Ce iese din inima ta?

Ce te aprinde?

Ce te mana?

Ce te tine legat?

Ce voiesti?

Ce astepti?

Cine sta pe tron?

Cu cine L-ai inlocuit pe Cristos?