18209426_841614036003610_1027054156_o

Nu imi amintesc vreodata sa se fi uitat la mine altfel decat zambind din ochi. Cu o bucurie si o dragoste pe care am mai intalnit-o apoi in viata si la altii, dar niciodata asa de constanta si de prezenta. Am avut mereu impresia ca a adus asta cu el din Maramuresul unde a crescut, din padurile de acolo si din gradina lui imensa de pe malul Izei, din ochii mamei sale pe care noi o numeam Bunica Mica.

In copilaria mea, noi doi aveam un program zilnic numai al nostru. Nu era nimic prestabilit, stiam doar ca pret de cateva ceasuri mergem undeva doar noi doi. La plimbare, la cinema, in vizita la prieteni de familie, la muzeu, la strand, ceva gaseam noi ce sa facem in fiecare zi, si alegerea venea intotdeauna spontan din partea amandurora, fara sa fie vreodata nevoie de negocieri.  Cateodata ne plimbam aiurea pe pietonala sau pe stradutele din centru, mai intram intr-o biserica in care el se aseza pe banca si eu il intrebam despre cum il cheama pe fiecare sfant in parte, ne mai opream la o inghetata sau la un suc La Nuiele.  Era atata calm in momentele astea, aveam atata spatiu si atata timp si se parea ca nu ar exista griji pe lumea asta. Povesteam despre orice fel de lucru si taceam mult, zeci si zeci de minute zilnice de tacere si de liniste sufleteasca. Si cand eram adolescenta si viata devenise un tumult prea greu de transpus in cuvinte, era destul sa imi plec putin capul pe pieptul lui si totul reintra in normal. Am crescut asa, cu acest atasament sigur si cu aceasta liniste sufleteasca pe care am avut-o mereu cu mine pana in ziua cand s-a dus dincolo, intr-o noapte de primavara frumoasa si cruda in care am reusit sa ma despart de el si sa il las sa plece.

S-a nascut in Biserica Alba, sat romanesc situat in actuala Ucraina. Cand era bebelus a fost scapat din brate de femeia care il ingrijea pe cand parintii erau la camp si lovindu-se la cap, a intrat in ceea ce noi acum numim moarte clinica sau coma profunda, astfel incat fusese declarat mort. Lumea venise deja la priveghi dar mama lui Maria se ruga cu lacrimi in camaruta ei, si in disperarea in care era, a facut Maicii Domnului niste promisiuni mari ca sa ii salveze copilul. Promisiuni mari pe care le-a tinut cu eforturi supraomenesti si multa smerenie pana la 93 de ani cand Domnul a chemat-o la El. Pentru ca dupa aceasta rugaciune copilasul ei si-a revenit in cateva clipe si pentru ca asa era obiceiul, a fost pe loc rebotezat cu numele de Mihai. (Culmea e ca in timpul vietii si-a schimbat de doua ori si numele de familie, o data cand au primit nume unguresc Kokenejdi si inca o data cand fiul sau fiind in clasa I nu reusea sa isi scrie acel nume complicat si enervat de situatie a hotarit sa isi schimbe din nou numele intr-unul simplu, romanesc si maramuresenesc. Si asa neamul nostru a devenit neam de Popi)

 

A cunoscut-o pe bunica mea Melania la un „bal” in Baia de Aries, si se spune ca a fost dragoste la prima vedere. Mi-a povestit acum cativa ani sora bunicii, ei erau prea discreti si modesti pentru a vorbi prea mult despre ei.  El era inginer silvic in delegatie in Apuseni, pe vremea cand macar padurile erau protejate. A intampinat oaresce dificultati in a ii cere mana deoarece era considerat batran pentru ea la cei 27 de ani ai lui fata de cei 16 ai alesei sale. Pana la urma logodna s-a concretizat si au stabilit data nuntii. In ziua dinaintea celei in care trebuiau sa se casatoreasca, pe cand foile de prajituri erau intinse si purcelusii de lapte erau fenzadati, mirele care trebuia sa vina de la Bucuresti cu invoire pentru nunta, nu a mai aparut si nu s-a mai stiut nimic despre el timp de cateva luni. Pe bunica o compatimea tot satul, deja umbla vorba ca a fost pacalita si ca el probabil  are deja alta familie pe la el prin Maramures. Melaniei nu i-au mers insa la suflet aceste vorbe si s-a apucat de post si rugaciune. Peste 40 de zile la usa a aparut Mihai, slab si nebarbierit, cu o tristete pe chip pe care inainte nu o avusese. Fusese confundat de securitate cu un alt Pop Mihai, tot fost Kukenejdi exact ca el, dizident a carui urma o pierdusera de mult (http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/avisovan/docs/cap11.htm)

Ridicat pe loc din tren, arestat si retinut la interogatorii nesfarsite pana in ziua cand a reusit in sfarsit sa demonstreze ca nu este cel cautat de ei.  Ziua cand a aparut la poarta Melaniei si lucrurile au reintrat pe fagasul lor firesc. In scurt timp a aparut Liviu-Mihai, singurul lor copil iubit si preaiubit care a copilarit in frumosii Apuseni intre oameni harnici si ospitalieri. S-au mutat apoi in Oradea si au trait impreuna o viata lunga si frumoasa, cu mult bun simt, cu casa mereu plina de prieteni, cu deschidere si respect fata de toata lumea. Mi-i amintesc impreuna, la cafea sau la remi la masa din hol, niciodata despartiti dar foarte discreti in manifestarile lor de afectiune, ca si cum acestea ar fi fost inutile intr-o casa in care dragostea era substanta din care era plamadit si tesut totul.  Atunci cand el vorbea despre sotia lui nu avea de spus decat cuvinte bune, tin minte perfect cat de cu tact i-a luat apararea de fiecare data cand eu mai intram in conflict cu bunica si ii ceream parerea lui „de barbat”. Mi-l amintesc in mii si mii de momente, toate frumoase si toate blande: in semi-obscuritatea din camera cu glassvant unde asculta pe ascuns Europa Libera, pe aleea din fata blocului pe care ma astepta de atatea ori cand eu in ultimul moment ma decideam ca vreau sa dorm la bunici si ii sunam cu noaptea in cap sa ii anunt ca vin, luandu-si incet pardesiul si palaria din cuier ca sa iasa la plimbare.

Se intelege limpede ca pe bunicu Misu l-am iubit cel mai mult, inca de cand eram copil. Asa de mult incat nu mai imi incapeam in suflet cateodata si din cand in cand imi intrerupeam joaca sau temele si trebuia sa fug sa il imbratisez. Asa de mult incat il port mereu in inima mea, neintrerupt.

18197581_841632662668414_2098824831_n18209610_841614302670250_1845164047_o

Reclame