80579273

„Tu che vivi nei giardini, fammi sentire la tua voce.”

Un mic omagiu inainte de Sf. Marie Mica adus catorva dintre sfintele pe care le-am intalnit eu in viata asta, fiinte feminine irational de frumoase, capabile sa iti dezpietreasca instantaneu inima ( sau sa iti deschida chackrele plexului solar 🙂 ) si sa te “corupa” sa intri in acea stare de veselie, iubire si puritate despre care tot bat eu apa in piua aci pe blog. Nu mi-am data seama pana acum ca pe ele, pe toate, le-am intalnit in diferite gradini si probabil ca acolo pe unde trece o astfel de prezenta, in jur inmuguresc pomii si se deschid bobocii. Sper si cred ca lumina pe care o emiteau sa ramana cu ele pururi si sa ne calauzeasca si pe noi cu aceeasi putere.

Vera,  90 de ani;  intr-o casa in mijlocul Bucurestiului vechi cu o gradinita cu flori pe care le uda in fiecare seara si dimineata, vie si prezenta prin excelenta, intr-atat incat sa faca remarci critice la micul dejun asupra pantalonilor cu talie joasa pe care ii poarta fetele in ultimii ani si care, cum bine observa, nu fac decat sa le scurteze picioarele si sa le dezvaluie parti pe care pana mai deunazi aveam ocazia sa le vedem doar la instalatorii care repara caloriferele. Tot dupa spusele ei, exista doua secrete pentru o viata lunga si sanatoasa: sa faci ceea ce iti place si sa nu mananci niciodata pe saturate.

Irina , 80 de ani: pe o banca in parc, bolnava si ramasa fara casa dupa niste lovituri ale destinului, senina si blanda, incercand sa o disculpe pe betiva care i-a furat lucrurile tocmai primite de pomana, si imediat dupa interesandu-se de viata mea, de problemele mele, de sufletul meu. Mai apoi, cand a primit voie sa locuiasca intr-o casuta de gradina prin parohia bisericii unde mergea ea sa se roage, a cheltuit aproape toata pensia (bineinteles ca nu era o pensie de colonel in armata) pentru ca sa cumpere vopsele si sticla si a pictat icoane pe care le-a donat apoi bisericii respective. Citea reviste si carti despre paranormal, nu isi lasa cartile de rugaciune din mana, se uita la tine  “like Jesus to a child”. Deveneai intr-o clipa cel mai recunoscator om din lume, si asta nu pentru ca indrazneai sa te compari cu fiinta aceea care indura totul ca si cum nu ar fi fost nimic, ci pentru ca pur si simplu nu aveai cum sa nu te iradiezi din caldura ei.

Viorica, 66 de ani: intr-o gradina la tara, invartind cu o lingura imensa ca de vrajitoare in caldarea cu magiun care scotea fum, simpatica foc si sfatoasa, glumind si incurajandu-ne sa traim frumos si liber si sa consideram orice pierdere ca pe o restituire. (si asta din postura unei persoane care pierduse mult, mult prea mult). Pe Viorica am cunoscut-o ieri  si sper sa o mai intalnesc de mute ori de aci incolo.

Maria, 85 de ani: intr-o gradina in Maramures, murmurand pe un scaunel la umbra cu rozarul in mana si spunandu-i fiicei ei sa imi transmita (desi eu eram acolo langa ea) ca pana cand noi ne-am baut cafeaua ea a facut o decada si pentru mine.

Maria, 96 de ani: De Maria o cunostea deja doar Domnul, restul o stiam toti drept Bunica Mica. Era cea mai micuta mamica, bunica si strabunica din lume si avea putere cat 10. Demult, atunci cand copilul ei era pe moarte, ea a facut un legamant sa mearga in fiecare dimineata la liturghie pentru a multumi si sa posteasca trei zile pe saptamana (miercuri, vineri si marti pentru ca marti s-a intamplat accidentul) intrega ei viata daca acesta va fi salvat. Copilul a supravietuit in ciuda sanselor infime din punct de vedere medical, si-a revenit complet si a primit un nou nume, a crescut mare si a devenit apoi bunicul meu Misu.  Maria si-a tinut fagaduinta cei 60 de ani pe care i-a mai trait, a avut curajul sa organizeze si sa gazduiasca rugaciunile de duminca in casa ei atunci cand preotului din sat ii era prea frica de comunisti ca sa tina slujba, ne-a mangaiat si ne-a ingrijit pana la capat la fel ca si pe gradina in care ne-o amintim cu totii.

In plus, as vrea sa le pomenesc aici cu mare drag si pe bunicile mele Melania si Florica, pe Buni a lui Vlad, a lui Rares si a Stancai, pe bunica Siminei, pe bunica Ralucai si pe Rodi, care nadajduim ca se afla cu toate „în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde au fugit durerea, întristarea şi suspinarea.”

Reclame