“Da tot ce ai si, daca n-ai, roaga-te”

sf-serafim-de-sarov


Nu pot sa ma apuc sa prezint viata pamanteasca a Sfantului Serafim de Sarov, pentru ca nu stiu ce anume as putea selecta din aceasta. Oricum, exista carti cu multiple variante de scrieri pe aceasta tema, rabdarea noastra este scurta si spatiul acesta mult prea mic. Sper sa gasiti fiecare o zi mai fericita cand sa luati cu voi o carte despre viata lui, sa va sprijiniti de o capita de fan si sa faceti cunostiinta cum se cuvine.

Sf. Serafim este unul dintre sfintii ce au trait nu cu mult timp inainte de oribila perioada bolsevica, vazut ca o poarta de lumina si de mila dumnezeiasca deschisa neincetat catre noi toti si mai ales catre poporul rus care avea apoi sa treaca printr-o bezna mult prea deasa de indurat. Viata lui este o viata de sfintenie absoluta, in timpul careia el a primit darurile Sfantului Duh: revelatia , vederea celor nevazute/clarviziunea, cunoasterea, profetia, intelepciunea, tamaduirea, facerea de minuni, credinta neclintita.

Printre acestea, Sfantul a dobandit darul iubirii de oameni in forma ei dumnezeiasca. Si in acesta iubire i s-a descoperit revelatia despre om, cum l-a iubit si l-a cinstit Dumnezeu pe acesta, dandu-i chipul Sau si suprema bucurie a Intelepciunii Sale, care ramane in fiii omenesti ( Ioan 9,31). Intrezarind chipul lui Dumnezeu in fiecare om, Sfantul intampina pe orice om cu cereasca salutare: “Bucuria mea!” – si facandu-i pe cei din jur sa inteleaga cat de urata este o viata traita sub frica de oameni atunci cand din slabiciune si lene imbratisam percepte mincinoase de genul “Homo hominis lupus est”.

Sfantul Serafim si-a cunoscut dinainte momentul mortii si a spus “Viata mea se scurteaza. Trupul meu este mort in toate, dar duhul meu e ca si cum s-ar fi nascut ieri” dar in acelasi timp ne-a promis ca asa cum in timpul vietii a fost vazut rugandu-se “in vazduh” va face aceasta neincetat si dupa moartea lui, cerand sa fie inscriptionat pe mormantul sau “ Dupa ce nu voi mai fi printre cei vii, veniti la mormantul meu: cu cat mai des, cu atat mai bine. Orice ati avea pe suflet, orice vi s-ar intampla,veniti la mine ca si cand as fi viu si, ingenunchind pe pamant, varsati-va tot amarul pe mormantul meu. Spuneti-mi totul si va voi asculta. Asa cum imi vorbeati in viata, la fel sa o faceti si acum. Pentru ca eu traiesc si pururea voi fi”.

Lucrarile “omenesti” au facut in asa fel incat mormantul si manastirea Sfantului sa nu poata fi vizitate deoarece zona a fost inchisa definitiv cu deosebita ocazie a constructiei unei centrale nucleare in zona. (pelerinajele la Serafim de Sarov se refera la moastele sfantului si la izvorul tamaduitor din pustia unde acesta a practicat primii ani de asceza). Pot sa va spun doar ca Sfantul Serafim este “la o aruncatura de bat” de oricare din noi in ciuda acestor piedici si ca drept urmare pana la urma ele sunt doar semne pentru distingerea gradului de degradare in care se afla lumea, si nu motive de descurajare. Asa cum nu au putut comunistii calca in picioare si lega in lanturi decat trupuri, la fel si pentru noi, viata in spirit, este (singura) complet libera de orice constrangeri exterioare, si lupta se da doar la nivelul acesta, spiritual/nevazut/interior (cu “ispitele” personale), pentru atunci cand esti cu Christos nu trebuie neaparat sa te chinui sa respingi lumea , caci mai devreme sau mai tarziu de scuipa ea afara oricum, neputand suporta prezenta Lui.

Serafim insista asupra a doua lucruri pe care el le pune mai presus decat toate: cererea, primirea/dobandirea si pastrarea Sfantului Duh si a Pacii lui Christos (pe care ne-a lasat-o la Inaltare). Cuvintele lui masurate cu grija ne indeamna si sa luptam cu toata forta impotriva intristarii/depresiei (duhului deznadejdii) care intra cu usurinta in suflete si este cea mai pernicioasa dintre boli pentru ca vorbeste despre slabirea credintei. Sa ne luptam cu acest duh nu numai atunci cand el apare la noi insine, ci si la cei din jur, pentru ca Slava lui Dumnezeu sa transpara in ochii fiecaruia din noi.

Dumnezeu e foc care încălzeşte şi aprinde inima şi străfundurile trupului nostru. De aceea, când simţim răceala în inimi, aceea este de la diavol pentru că diavolul este rece. Atunci trebuie să chemăm numele Domnului, Care va veni şi va încălzi inimile noastre cu o dragoste pură nu numai faţă de El ci şi faţă de aproapele, iar răceala urâtorului de bine va dispărea din faţa căldurii Lui.”

“Pacea sufleteasca se obtine prin dureri. Semnul vietii duhovnicesti este adancirea omului inlauntrul sau si tainica lucrare in inima sa“.

“Virtutea nu este o pară pe care s-o inghiti dintr-o data. Căci nu este usor ca cineva sa biruiasca desertaciunile acestei lumi. Un om devine smerit, sigur si incercat numai dupa ce, cu ajutorul rugaciunii, suporta numeroasele ispite ce-i vin fara voia lui. Rabdarea este sarguinta sufletului in lucrarea lui“.

“Totdeauna sa te cercetezi pe tine insuti sa vezi daca te afli in Duhul lui Dumnezeu sau nu. Sa nu te lasi pana ce Domnul Dumnezeu Duhul Sfant, Cel cautat nu va fi aflat si va petrece iarasi impreuna cu noi prin harul Sau”.

“Când ne cuprinde deznădejdea, să nu ne lăsăm robiţi. Mai degrabă întăriţi şi ocrotiţi de lumina credinţei, să spunem vrăjmaşului cu curaj: “Ce eşti tu nouă, tu care ai fost alungat de la faţa lui Dumnezeu, un fugar din rai, un rob al răului? Tu nu ne poţi atinge pentru că Hristos, Fiul lui Dumnezeu ne este stăpân nouă şi tuturor. Piei, blestematule. Noi credem în dreaptă Crucea sa. Şarpe, te călcăm pe cap.”

“Cu orice pret, noi trebuie sa incercam a pastra pacea sufletului si sa nu ne tulburam la jignirile venite de la altii. Nimic nu este mai pretios decat pacea intru Hristos Domnul.

Dobandeste pacea, si mii de oameni din jurul tau se vor mantui. Atunci cand un om se afla intr-o stare de pace a mintii, el poate de la sine sa le ofere celorlalti lumina necesara luminarii ratiunii. Aceasta pace, ca pe o comoara nepretuita, Domnul nostru Iisus Hristos a lasat-o drept mostenire ucenicilor Sai inainte de moarte. (In. 14,27) Apostolul mai spunea despre ea: “si pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte, sa va pazeasca inimile si cugetele voastre intru Hristos Iisus” (Filip. 4,7).

Introdu mintea inlauntrul inimii si dai de lucru acolo cu rugaciunea; atunci pacea lui Dumnezeu o umbreste si ea se afla intr-o stare de pace. Trebuie sa ne obisnuim sa tratam jignirile venite de la altii cu calm, ca si cum insultele lor nu ne privesc pe noi, ci pe altcineva. O astfel de practica ne poate aduce pacea inimii si o poate face lacas al lui Dumnezeu insusi. Daca nu se poate sa nu te tulburi, atunci, cel putin, e necesar sa incerci sa iti infranezi limba, dupa cuvantul psalmistului: “tulburatu-m-am si n-am grait“ (Ps. 76, 4).

Pentru a ne pastra pacea sufletului, este nevoie sa evitam cu orice pret a-i critica pe altii. In mod aparte, pentru a pastra pacea sufleteasca trebuie evitata acedia si sa te straduiesti a avea un duh vesel si nu trist. Trebuie sa incerci sa iesi din aceasta stare cat mai iute cu putinta.”


Reclame