You are currently browsing the category archive for the ‘Homemade’ category.
God made berries, and saw they were good. God made cherries, and plums, and all the other goodies. God made the jungle and the waterfalls. God made the ocean, the ladybugs, and the dandelions. God made the stars and the little kids staring at them from all over this beautiful place. And He said to them : There’s this place where you have to stay and grow and learn things for a while, just have a little patience and be kind to others ’till I’ll come back and take you with me . It must be that at a certain point we were misled by something. Call it the snake, call it the desire of power, call it the “corporatist language” , call it conspiration, call it distorted brains, call it “the world”. Well, whatever that is, it is unreal, and therefore it has to stop. We all have the stop button built-in.
Ecco, ci sono giorni come questi, quando tutto all’improviso tace. Mattine quando ti fermi, seduto al tavolo in cucina, perche incontri il silenzio. Ecco, siamo soli. Tu ed io. Io molto di meno e Tu. Io inizio e finisco dentro questo pensiero debole, che appena appena riesce a penetrare tramite la mia coscenza, e quando sta per raggiungere il mio palato, si ferma. Perche vorebbe dire grazie, ma si accorge che questa parola non basta. Tu ci sei. La realta’ , la verita’ immutabile, concreta, presente, piena di forza attorno a me. Davanti a me. Sopra di me. Non come me. Io sono un avanti-indietro di emozioni e movimenti che non riescono quasi mai ad unirsi sulla stessa linea. Tu invece ci sei. Oggi, sta mattina, reale, concreto, camminando sulle strade, sulla croce, risorto, asceso, pieno di amore, pieno di compassione, rivolto sempre verso di me. Per un istante, dentro al tuo sguardo esisto anch’io. Fermami li.
Asculta, se unduie apele limpezi ce curg pe sub tine. E primul gand nemiscat, cel ce aspira miliardele de particule fine in care erai scindat.Cuvantul viu. Altarul de aur tainuit de adancuri.
GLORIA canta spatiul instelat ce se derula deasupra marilor.
DIVISO ecouri de tunet de peste vaile prapadului.
GABRIEL, in clinchet argintiu dimineata se rotea printre ramurile cu flori si sclipiri.
MICHAEL, striga orbitor ziua facandu-i pe oameni sa se fereasca de cer cu podul palmei.
Nasterea Domnului este si momentul cand Creatorul devine Tata, cand Dumnezeu inceteaza sa se adreseze doar alesilor sai. Toti cei nascuti din Adam sunt eliberati de povara grea a mostenirii lasate de acesta. Asa cum prin Adam am muscat si cunoscut moartea cu totii, asa cum prin el suferinta a intrat in tesatura fapturii, prin nasterea lui Christos, se marcheaza inceputul iesirii din fatalitate. Suferinta ramane, dar capata sens si este sfiintita si luminata de Mangaierea si Lumina Spiritului Sfant , moartea devine trecere, puterile si harul divin devin accesibile oricui in credinta, oricarui om care primeste Vestea Buna si realizeaza mutatia de la Adam la Christos. Imbracat in Christos, oricine este recunoscut de Tatal ca fiu al Sau. Aceasta extensie , acest upgrade a spiritului nostru face ca mantuirea sa devina personala, sa se intample in interiorul fiintei si in relatia sa directa cu Dumnezeu, si asta nu de la Luter incoace ci de la primul Craciun.
Este momentul cand se imparte timpul in doua, cand se estompeaza toate granitele dintre cer si pamant, dintre poporul ales si neamuri, chiar si dintre femeie si barbat. Spiritul coboara si se opreste la noi. Se intampla de 2000 de ani, pe sarite si pe rand, pentru fiecare, atunci cand este momentul ca harul sa poposeasca si deasupra capului nostru, a ” casei” noastre. Si se intampla din nou atunci cand dupa o intoarcere cu spatele , dupa o cadere, dupa o negare, cerem iertare si Il chemam. 
.
Sunt muta de atata vreme nu numai pentru ca nu am net, ci si pentru ca e prea mult, si atunci cateodata chiar si eu mutesc.
Am venit aici cu-pe jumatate dar cu jumatatea asta am reusit totusi sa fac minuni cumva. Toate sunt cu duiumu si toate sunt bune. Inca nu stiu ce sa fac cu ele. Oricum, sunt mai sanatoasa, si fizic si psihic, vad ca reusesc sa incheg cate ceva cu toate ca credeam ca imi este imposibil, am satisfactii. Invat cadenta romana, invat regulile pe care de-abia astept sa le trimit apoi undeva, invat sa ma dramuiesc si sa ma disciplinez, sa fac fata si sa reactionez normal. Oricum, sincer, nu o sa ma adaptez in veac da acuma asa ca exercitiu mere.
Va pup pe toti tare si sper sa fiti bucurosi, rosii in obraji, placut amortiti si zambitori toata perioada asta festiva!
Am intalnit in ultimele doua saptamani o intreaga caravana de carutze de oameni. Unii erau complet previzibili, unii echilibrati si senini, altii antipatici si umbrosi. Cativa sunt buni de personaje de comedie, altii te fac sa auzi aproape corul tragic surround , si bineinteles, cei mai multi stau bine la capitolul drame.
Pentru mine de data aceasta, fiind in aparenta in bataia vantului dar in realitate in mana Lui Dumnezeu, a fost insa foarte important sa gasesc un minim de disponibilitate. Si la fel ar fi pentru oricine aflat in locul meu , intr-o babilonie in care nu intelegi bine inca unde stau punctele cardinale si nici care sunt trendurile, tabu-urile, sensibilitatile, pericolele, tiparele etc….Dintre toti acestia , cativa au fost disponibili, si nu se pot incadra la vreo categorie , oricare ar fi ea. Si nici nu ma refer neaparat la cei care m-au ajutat, pentru ca nu e vorba neaparat despre asta decat rareori, in situatii extreme, ceea ce nu e cazul.
E vorba de o flexibilitate a sufletului care te pune in capacitatea de a relationa, de a intra intr-un prezent acum, in altul peste o ora, etc…. Dincolo de aceasta disponibilitate, care este un fruct, o consecinta palapabila a iubirii, a smereniei si a credintei, dincolo de aceasta capacitate de a te lasa, de a fi pe faza, de a primi si de a da, de a crea, actiona si cateodata de a uita, dincolo de asta ameninta dupa usa o schizoida forma de egoism si suferinta ireala.
Deci dintre aceasta shatra de oameni , s-a adunat o carutza plina de oameni disponibili. Sunt recunoscatoare, vesela si uimita pt-de fiecare din ei in parte si pentru toti laolalta. Slava Domnului ca nu toata lumea traieste blocat in propria camaruta cu gratii si ziduri groase, si ca asa intre noi, astia hobbitzii from all over the world we are doing just fine thanxxxx!!!!!!!!!!!!
Massimiliano, Maddalena, Lorenzo, Alessandro, Davide , Gabrielle is pruncii lui Stefano si ai Armandinei. Lorenzo (11) zambeste sarmant si picteaza spectaculos, Alessandro (9) este foarte atent la tot ce se intampla in jur si e pasionat de matematica, Davide (6) vorbeste mai mult ca mine si tot la fel, nu spune decat lucruri interesante si Gabrielle (4) mananca dulciuri pe ascuns si umbla toata ziua in mana cu niste animalute de plastic . Azi dimineata l-am intrebat daca merge la scoala si mi-a raspuns ca astazi sta acasa cu caprele. Cei mai mari , Massimo (16) si Maddalena (13) au format deja o bisericuta a lor si au deja povesti de oameni mari pe care le susotesc seara in fata focului. Tatal lor lucreaza de la 5 la 9 seara (in weekenduri si pana la 11) la un bar si mama isi imparte ziua intre casa si lucru. Oricum, sunt cea mai normala familie posibila, nu se cearta, nu au nici o fixatie, nici un moft, se iubesc toata ziua. Nu au reguli decat foarte mult bun simt si caldura. Mananca cu lumanari pe masa, duminica seara tatal lor le citeste carti de istorie si articole din enciclopedii, merg la biserica impreuna, fac excursii cel putin o data pe luna, au musafiri aproape mereu. Nu sunt prima persoana necunoscuta pe care o primesc, si se vede ca sunt gazde profesioniste. Eu stau cu cei doi cei mai micuti intr-o camera cu pat-castel cum ii spun ei. Pentru mine asta e un al doilea masterat. Si daca din pacate nu pot sta mult cu ei, am invatat cum poate decurge o zi din viata in care sa uiti de tine complet.
Uimirea, inocenta, veselia, recunostiinta, tandretea lucrurilor, entuziasmul, indrazneala, pacea, blandetea, subtirimea spiritului toate astea impreuna si inca cateva vin ca sa ne faca fericirea.
Exista cateva locuri cu care asociez eu momentele cand toate astea s-au adunat impreuna in mine (au coborat peste mine mai bine spus). Acum, daca toate merg bine ma intorc intr-unul din acele locuri precise in care am muscat sau adulmecat fericire. Si e intotdeauna foarte placut sa te intorci peste ani intr-un astfel de loc-cheie prin care tu iesi inspre ceea ce ti se deschide de fapt clipa de clipa, oriunde.
Aceeasi sfiala, acelasi fior si aceasi oprire in fata zapezii maturate de ger peste dealuri terasate, atingand frunzele umezite si muschiul care creste in jurul unei fantani vechi, in bratele unui om drag. O fericire deocamdata personalizata, mai feminina, mai camuflata, mai cu abandon cu tot, o fericire ca pentru pamanteni adica, fiecare o avem dupa cum o putem primi.
Exista femei care nu primesc nimic. De la un sandwich cumparat pe fuga in gara pana la un compliment, de la banii sotului pana la un sfat bine masurat.
(Eu le spun lesbiene, nu din cauza ca am ceva cu asta, as putea avea numai in situatia absurda in care ar deveni obligatoriu prin lege 
. Lesbienele declarate sunt totusi de obicei niste persoane care au reusit sa aduca in zona de actiune o parte din ceea ce le roade pe dinauntru. Nu este mai problematic sa fii nitel lesbiana decat sa fii nitel depresiv, nitel paranoic, nitel isteric, nitel sadic. Nu este nimic spectaculos si original la mijloc, sunt aceleasi dezechilibre vesnice intre aceleasi variabile, si daca nu te-a prins pe o parte, sigur te-a prins pe cealalta.. (Ca paranteza la paranteza, nu ma pot abtine, suntem cu atat mai gravi bolnavi cu cat ne dam mai mare importanta si problemele noastre ocupa cu atat mai mult spatiu in univers cu cat noi insine ne vedem pe ca si cum ne-am extinde pe km intregi) Social, probabil ca sunt mai prost intelese tendintele homosexuale decat de exemplu depresia. Asta din cauza ca social totul functioneaza dupa mediatizare, si deci nu are nici o legatura cu valoarea lucrurilor. )
Despre barbati care nu dau nimic, mi-e lene sa mai povestesc.
In schimb ma sperie foarte tare aceasta inchidere pe care o vad cum capata niste proportii care dau in paroxism. Cert este ca nu exista “probleme de comunicare” ci imposibilitati de relationare ce tin de structura. Inteligenta ar fi destula pentru ca sa ne intalnim unii cu altii si sa scoatem pe gura cuvintele potrivite, sa ne depasim afectarile de moment. Acolo insa in miezul nostru, in inima din care ies cuvintele cand nu suntem pe deplin in control (adica de cele mai multe ori), se poate sa fim prea diferiti pentru a putea sa gasim un common ground. Si daca chiar vrem sa il gasim, nu o sa se poata fara salturi mortale.
Soareci si pisici, caini si pisici. Pisicile cu pisicile, cainii cu cainii, soarecii cu soarecii, si dintr-o data comunicarea curge cascade. O matusa si un unchi batrani care strang cu sfintenie de o viata banut peste banut, bijuterie peste bijuterie, fac economii la sange, si pentru ca nu au copii toata lumea rade ei si de irationalitatea acestui lucru. Ei intre ei insa, se inteleg perfect, pentru ca in sfera lor nu exista conceptul de a da sau de a primi, si drept urmare sa produci pe forte proprii si sa agonisesti sunt singurele realitati posibile. Lipsa copiilor este dupa parerea mea o consecinta a acestei constructii interioare, si nicidecum o cauza, dar bineinteles ca nu as putea sa spun asta raspicat, pentru ca exista inca o mie de cauze posibile a oricarei situatii.
Dupa modul invechit in care vad eu treaba, nu stau ziduri de fortareata intre problemele mele si problemele tale. In fiecare zi, cineva sare micutul gard dintre acestea si ma ajuta cu ceva, si eu incerc sa fac la fel , fara sa dau chestiei astea vreo importanta usturatoare, ci pentru simplu fapt ca creierul meu s-a invatat sa functioneze asa in timp. Mai mult, exista oameni care iti fac bucurii gratuit, care sunt atenti la ce simti si de unde vii, care te incurajeaza, care te mangaie, care te cearta cu drag. Astia is niste oameni demodati, dar excelenti.
Nu trebuie sa se alinieze septe planete si sa percep un impuls atomic ca sa vad ce pot face sa te ajut sau sa ies o clipa din comoditatea mea. La ala ii e sete, la celalalt ii lipseste un pix sa poata completa formularul, la ala ii trebuie un bobarnac ca sa isi revina din iluzie, la celalalt ii trebuie un pic mai mult spatiu ca sa poata respire. Pe parcurs gresesti, ii dai paine la ala de la ghiseu, ii dai o galeata de apa si il ineci pe ala care vroia un pahar. (Niciodata, niciodata nu il iubesti mai mult decat pe tine insuti, si daca ti se pare asa, si daca ti se pare ca cateodata faci martiriat, trebuie sa deschizi supapa ca iar te-ai inflamat ingrozitor).
De aici incolo putem vorbi despre egoism, imi dau seama ca de cele mai multe ori sunt egoista, ca primeaza interesul meu si viziunea mea, ca nu sunt capabila sa ii tratez pe toti la fel, ca actionez n functie de simpatii si antipatii etc. Pana cand suntem in imperiul indiferentei , nici macar nu pot sa imi dau seama de toate astea, pentru ca indiferenta este o moarte, nu o glisare normala pe un vector intre egoism-altruism-jertfa. Apoi traduci asta in alta dimenisiune intre eros si thanatos si vezi ca exista un egoism fertil care obtine si acumuleaza si unul morbid care distruge si risipeste, etc.
Eu sunt un MARE FAN PE VIATA , si as vrea sa promovez cu toate fondurile si resursele de care dispun aceasta invechita “invadare a intimitatii si a spatiului personal”. Sincer, la cat timp stam pe net sau pe calculator, sigur avem un exces de timp si spatiu personal. La mine in bloc, pentru ca sunt majoritatea tineri aproape toata lumea locuieste singur, tot cate unu intr-un apartament. Mie imi plac casele cu usile si ferestrele deschise, camerele pline de rasete si oameni in jurul mesei si nu de altare ale lenii unde stam toti aliniati si ne uitam la hipnotizatorul sef, oamenii care te duc la gara si te ajuta la bagaje aia care raspund intotdeauna la telefon, aia la care cand mergi acasa nu trebuie sa te descalti si nici sa fumezi pe balcon in frig (nu vorbesc de unde sunt copii, unde si normal ca nu faci birt), care nu sunt sefi niciodata, nici intr-un loc, nici pentru o ora, nici pentru o zi, nici pentru o viata.
Si as vrea sa aiba puterea sa se mai apere din cand in cand de cei care functioneaza dupa “you scratch my back, i’ll ride on yours” , sa nu se supere prea tare pe cei care pur si simplu nu au o asemenea disponibilitate, sa nu se simta nici fraieri si inadaptati dar nici mandrii si speciali, ci sa se obisnuiasca cu pozitia asta in lume si cu faptul ca cu bratele deschise poti mai usor si sa zbori dar si sa fii doborat de vant.
Mă simt acasă între zi şi vis, unde copiii-ncinşi de goană dormitează, unde bătrânii-n jurul cinei se aşează şi locu-i luminat de focu-aprins. Mă simt acasă între zi şi vis, unde-ale serii clopote-au sunat, şi fete, prinse-n zvonul depărtat, pierdut se-apleacă pe-al fântânii ghizd. Şi într-un tei iubirea mi-am închis; şi verile ce tac într-însul, toate, se mişcă în crengi nenumărate, şi iar veghează între zi şi vis. de Rainer Maria Rilke În româneşte de Maria Banuş
Pentru ca saptamana aceasta m-am gandit la ce inseamna pentru mine acasa.
Pentru ca am avut 10 case pana acum, si aceasta e prima cu care am “o relatie”.
50 de oameni dragi dragi. Ei inainte de toate. Toti extraordinari. O tara verde. O copilarie frumoasa si o viata bogata cu frici putine si care nu au reusit niciodata sa dea tonul. O privire care se incanta dintr-o nimica toata pana la lacrimi. O relatie vie cu Cristos, care din pacate depinde inca de instabilitatea mea. Le port pe toate cu mine.
Am marele noroc ca pot sa las in urma cu usurinta raul. Sa spovedesc pacatele si sa le las in pustiu. Sa le am in fata, ca sa stiu unde ma aflu dar sa nu le mai las sa ma apese. In schimb astea bune, le port cu mine. Si multumesc pentru ele, ca Doamne multe au mai fost. Nu am adus nimic eu bun in viata mea, am primit tot, si le-am pastrat apoi in suflet.
Cat despre “acasa” , nu pot decat vorbi asa, vag, lipind intre ele senzatii si ganduri care prefigureaza aceasta apartenenta. Suntem afara deocamdata, incercam sa “tinem aproape” ca sa putem auzi cand vine timpul sa fim strigati : Hai repede sus ca e gata cina!
Ioan 14 : 1-4 Sa nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine. În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu. Şi unde Mă duc Eu, voi ştiţi şi ştiţi şi calea.
