Intr-un articol am citit “Eu inca nu m-am facut calugar, dar am vazut calugari. Iertati-ma, fratilor!”

Am rezonat cu fraza asta pentru ca insumeaza cam ce traiesc acum. La mine e asa insa din pacate” Eu nu m-am facut inca crestin, dar am vazut crestini”

Ani de zile trec inainte ca sa stii cine si ce esti tu. Te separi din start, fara dificultate de ceea ce iti este evident ca “nu vrei sa fii” : oportunist, comunist, microbist, consumist. Iti dai seama ca nu ai urechi pentru ce spune vantul modei si al societatii moderne pentru ca pur si simplu nu esti “buricul pamantului” nu esti “o femeie fatala” nu esti “o femeie puternica”, nu esti “o rebela fara cauza’” , vreo “militanta” ,  nu esti nimic din toate astea.

Privesti altfel, la viata si la ganduri,la actiuni si la cuvinte. Vezi care iti sunt motivatiile. Ai vrea sa te lepezi de toate. De dragostea de bani, de gelozie, de  manie/furie, de invidie, de lene, de lacomie, de plictis, de vana gloria, de orgoliu. Ai vrea, dar nu poti sa faci din viata o lupta continua.

Vezi ca mintea te tradeaza la fiecare pas, si ca ideile si revelatiile tale cateodata nu au un termen de valabilitate mai lung de 14 zile.  Vezi ca afectele iti sunt destul de instabile si de capricioase si nici cu ele nu vrei sa te identifici. Nu cu sentimentele, nu cu emotiile , nu cu gandurile. Poate cu constiinta dar cateodata ti se pare ca ea este prea dura cu tine.

Am zis: sa ma identific cu dorinta mea de adevar si tanjirea mea dupa Dumnezeu. Sunt slabe, altele mai greoaie si cu radacini puternice le insabuse si le strivesc. Nu am cu ce ma ridica de sub ele singura. Dar in fiecare zi, in aceasta relatie vie in care am intrat, vad cat de putin trebuie sa pun eu, si cat de mult primesc.

Ani de zile totul s-a petrecut la nivel mental.Nimic nu a ajuns in profunzime. A trebuit sa ma uit si acolo, nu mi-a placut deloc deloc ce am gasit. Mi-a fost scarba chiar, dar am nadajduit ca nu sunt abandonata mie insumi si voi iesi la liman.

Am avut momente de har, de bucurie, de pace, de fericire, de comuniune. Au disparut insa la primul gand si mi-a parut tare rau dupa ele. Mi le-am amintit insa mereu. Nu a mai fost niciodata la fel de trist si de fara sens ca si inaintea lor. Le-am asteptat, si cateodata au revenit.

Rugaciunea inimii insa iti aduce o bucurie care ramane cu tine. Tu ridici doar un mic gand fara forta si il cauti pe Cristos. El coboara si te priveste si in reflectia aceea delicata intelegi si cine esti. In aceasta relatie, incepi sa existi, sa nu mai fii impartit in o mie si una de ganduri de nevoi de necesitati de dorinte si suferinte. Uiti de ele pentru ca de acum existi in cadrul acestei unei relatii de iubire. Te confunzi cu ea si iti aduce inapoi tot ceea ce esti tu cu adevarat.Vezi ca si daca tu ti-ai pierdut inocenta si lumina initiala, ea a fost salvata si pusa de-o parte, si a ramas intacta.

Asa ca , la 29 de ani asta sunt. Zero. :) Da un zero plin.